Romante cu dinti de aluminiu

13:34

De cand ma stiu, am incercat sa ascult muzica cat mai diversa, cu o atitudine cat mai deschisa, cat mai open-minded posibila. Intotdeauna am apreciat muzica live si n-am dat doi bani pe urmatoarele doua categorii de numere artistice:

- cantaretii bazati pe versuri, semi-poeti cu o chitara acustica de complezenta in maini sau, mai rau, cu un negativ in spate;

- cantaretii la care imaginea prevaleaza in raport cu muzica (shiny boy-bands, semi-vedete siliconate autohtone, etc).

Atata vreme, insa, cat ies sunete live, “pipaibile”, din instrumente (oricare-ar fi ele, de la taragot la kick-drum), oricare-ar fi genul de muzica (ma rog, aproape oricare…), atitudinea mea ramane una de “Jos palaria!” (chiar daca mai incape cate-un fals, cate-o gherla, pe ici pe colo…). Sunt instrumentist si cunosc diferenta  intre autentic si surogat. Pot zice chiar ca iubesc o voce usor falsa, pe alocuri sau o chitara nitelus dezacordata, pentru ca respira autenticitatea interpretarii live.

Atata vreme cat muzica e cantata de mana de om (sau batuta din picior sau suflata din plaman), pot asculta, cu placere si interes, atat un taraf de manelisti autentici, muzicanti virtuozi cu esenta de rom in sange (textul, vulgar sau nu, conteaza mai putin) cat si o trupa de death-metal din cel mai agresiv cu putinta, abundand in blast-beat-uri, riff-uri de chitara cu 7 corzi acordata in drop A si voci cookie-monster, a la Mike Arkenfeld. 

Si totusi… in ciuda acestei atitudini deschise, mai mult sau mai putin auto-impuse, exista o “sub-specie” a folclorului pe care nu doar ca n-o agreez dar care imi repugna intens, organic… Stiu, e o porcarie, un subiectivism foarte nelalocul lui, dar…I can’t fucking help it… Ma refer la asa zisa “romanta cu dinti de aluminiu”, dupa cum a descris-o, al naibii de expresiv, un amic care-mi impartaseste intoleranta.

Celor nascuti si crescuti in Ardeal le va fi familiara urmatoarea mise-en-scene:

- Restaurant rural (merge si de oras, dar musai cu specific traditional) secuiesc;

- Masa festiva organizata (nunta, botez, divort, whatever);

- Mese dreptunghiulare, de minim 10 persoane, 5 de-o parte, 5 de alta;

- Semi-lautari locali: un Roland VA-7, cu “stiluri”, un braci, o semi-artista locala la voce, care-o arde ultra-wet (cu delay time-ul la 550-600 ms, feedback-ul la 7/10 si mix-ul la minim 75%) si, eventual un acordeonist batran (care, desi e nemicrofonat, suna mai tare decat toti ceilalti, pentru ca are un Weltmeister original, adus la negru din RDG, in 1986). Basist nu este, pentru ca e o gura in plus de hranit si, oricum, il poate suplini claparul, cu stanga…cand e treaz, desigur…    

- Sunt orele 22,00 trecute fix;

- Toti barbatii, dar ABSOLUT TOTI, canta, pe o singura voce, cu versurile si melodia cunoscute perfect (nimeni nu septareste, nimeni nu baga gherle):

“Vo-o-o-rosbo-o-o-rt it-ta-a-a-am az e-e-e-es-te…”

Fruntile sunt transpirate…camasile, suflecate si leoarca de sudoare…din gurile larg deschise sclipesc dinti de aluminiu…

“Ki-i-i-icsiny fa-a-a-a-alum, ott szu-le-e-e-ettem e-e-en…”

Asist pasiv si neajutorat…imi vine sa-mi scot omuletul din cerul gurii si sa-l izbesc, repetat, de masa…

“Ma-a-a-ar mi-na-a-a-a-alluk ba-a-a-a-ba-a-am…”